E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită

E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită

E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită
De mii de duhuri rele, de ucigaşi tumult.
Mi-e dor de dimineaţa, de-odihna fericită
Străjerule, străjere mai e din noapte mult?
Ard inimi sfâşiate, de-o lungă depărtare
Le ard atâtea rane ce-au suferit atât,
Şi-aşteaptă obosite un ceas de uşurare.
Străjerule, străjere, o, cât mai este, cât?

Atât de grea mi-e starea cum n-a fost niciodată
Prin valuri tot mai grele cum n-am mai întâlnit.
Simţind a noastre inimi curând n-o să mai poată
O sune răsăritul, străjerule iubit. 

Iar câţi din cei ce-aşteaptă sunt doborâţi de jale
Gemând sub greutatea ce inima le-a scos.
Şi-aşteaptă izbăvirea, în cunoştinţă, iertare
Străjerule, străjere mai este oare mult?
E-atât de grea vegherea, când în noapte se lungeşte
Când zarea e pustie, sufletul e-n jar,
Când nu mai e putere, iar greul tot mai creşte
Străjerule, străjere, o, zorii nu răsar?

Străjer iubit vesteşte sfârşitul suferinţei
Să cadă stăvilarul de piatră şi de fier
Sa-nceapă sărbătoarea dorita biruinţei
Şi nunta fericită a Mireuli dïn cer!

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează